Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului,Hunedoara -Part.1.

Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului,Hunedoara

Era prima lună de toamnă a anului 1525 şi, pe caldarâmul suburbiei Pepa din Constantinopol,  un convoi de oameni se îndrepta, fără grabă, spre Biserica Sf. Ecaterina. În convoi păşeau Moise şi Anca, soţia sa. După ce intrară în biserică, Anca rămase un timp în ­picioare, dar curând o lăsară puterile. Trebuia să aibă cel dintâi copil al ei şi aştepta clipa hotărâtoare. Născu o fetiţă pe care o botezară Zamfira. Trecuseră aproape patru ani de la naşterea Zamfirei când, către sfârşitul lunii ianua­rie 1529, Moise primi steagul de domnie al Ţării Româneşti, cu cele două tuiuri.Crescută de la o fragedă vârstă într‑un mediu cărturăresc, unica fată a lui Moise voievod se dezvoltase ca o floare aleasă semănată într‑un pământ priincios. Dar veniră vremuri când domnii Ţării Româneşti erau schimbaţi după vrerea şi interesele sultanului. În Ţara Românească fu ales Mircea Ciobanul, care instaură o prigoană sângeroasă împotriva celor care nu‑i erau pe plac sau care ar fi fost o necurmată primejdie pentru scaunul domnesc. Aşa se întâmplă şi cu Vlad, soţul Zamfirei, care fu înecat, în drum spre Rhodos, de oamenii cumpăraţi cu aur de Mircea Ciobanul.În urma acestei nenorociri, prietenii şi rudele Zamfirei căutară să‑i facă un rost în capitala turcească, ei şi fiicei sale Ana.În acest mediu de oameni mereu în mişcare, Zamfira lui Moise voievod se adaptă uşor; învăţă şi alte limbi străine decât cele ştiute şi se obişnui să observe şi să judece cu înţelepciune feluritele ciudăţenii care plămădeau în acel veac o lume nouă. Se deprinse uşor cu limba lui Petrarca sau a lui Ronsard, dar şi cu cea a stăpânitorilor turci.

Dorea să se poată aşeza cândva în Ardeal împreună cu Ana, pentru care nădejde strângea legăturile cu ardelenii ce treceau prin Constantinopol. Făcuse din casa ei un loc de popas şi de întâlnire al celor ce susţineau întoarcerea reginei Isabella şi a fiului său Ion Sigismund. Pentru ajutorul dat la timp de nevoie trimişilor reginei Isabella, începuse să fie cunoscută în Ardeal şi preţuită mai cu seamă pentru ceea ce făcuse faţă de ardelenii fugiţi la Constantinopol şi urmăriţi de oamenii lui Ferdinand.Luată de iureşul întâmplărilor din viaţa sa, Zamfira nu‑i uitase totuşi pe cei de acasă şi, după ce află că Pătraşcu voievod va fi noul domn în locul lui Mircea Ciobanul, şi după ce acesta se aşeză în scaun cu gând de împăciuire şi blândeţe faţă de boieri şi de popor, Zamfira nu mai avu motiv să‑şi amâne intrarea în ţară şi astfel, după o călătorie de mai bine de trei săptămâni, se pomeni din nou în Bucureşti.
Apreciindu‑i‑se calităţile, după scurt timp fu adusă la Palatul domnesc. Aici îi cunoscu pe trimişii Ardealului, printre care unul era chiar fratele cancelarului Ardealului, Pál Csáky, iar celălalt – consilierul  intim al reginei, polonezul Stanislas Niesovsski.  Amândoi atraseră atenţia Zamfirei, doritoare să‑şi căpătuiască fata cu cineva mai de seamă din regatul vecin. Pál Csáky părea a fi o partidă potrivită pentru Ana. Tânărul era liniştit şi plăcut în acest timp şi niciodată Zamfira nu se simţise mai bine ca acum, mai ales că într‑o lună legătura cu familia Csáky se făcu şi Pál era văzut ca viitorul ginere al Zamfirei, iar Ana, fiica lui Vlad voievod şi a Zamfirei, ca o viitoare fină a reginei Isabella. Trimise dota Anei, ca să fie înregistrată peste munţi după legile regatului, dotă ce constituia o adevărată avere prin aurul, odoarele şi hainele de preţ pregătite de Zamfira încă de când începuse fata ei să se mărească. La învoirea Zamfirei, nunta s‑a făcut după dorinţa reginei Isabella, astfel că Ana, însoţită de o aleasă ţinută, pe la începutul lunii noiembrie îşi împlini dorul de a‑l întâlni pe viitorul ei soţ.

Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului,Hunedoara

În Ţara Românească, în acele vremuri zbuciumate, cu năvăliri de turci şi de tătari, se răspândi vestea că Pătraşcu voievod şi‑a dat duhul a doua zi de Crăciun, iar în locul lui sultanul trimise din nou în scaunul domnesc pe Mircea Ciobanul. Mircea a intrat în cetatea de scaun cu mulţi turci. După un timp, simţind primejdia de moarte, Zamfira se hotărî să plece în Ardeal. Aflând de sosirea Zamfirei în Ardeal şi neuitând de sprijinul acesteia dat ardelenilor pe când se afla la Constantinopol, regina Isabella emise ordinul prin care Zamfira şi cei care sunt cu dânsa aveau libertatea de a se aşeza şi de a trăi oriunde în Transilvania şi Ungaria. Ca să se aşeze temeinic în Ardeal, Zamfira ceru voie să vadă pe regină, ocazie cu care îi ceru  şi primi castelul Stremţ şi domeniul de la Aldyod, care aparţinuse cândva bunicului ei, Radu cel Mare, dăruit de Vladislav al Ungariei lui şi urmaşilor săi. Fiica lui Moise voievod se mulţumi cu această izbândă.Episcopii din Ardeal în acea vreme nu erau hirotonisiţi după toată orânduiala Bisericii greco‑orientale, ci aleşi de nobilii pe moşia cărora se afla o mânăstire. Erau deci vremelnici şi autoritatea lor se limita asupra unei mici părţi din ţară, după placul stăpânitorilor. Aşa era şi episcopul Christofor. Noua stăpână a Stremţului fu bucuroasă să‑l cunoască şi să aibă lângă dânsa un om cu care să se sfătuiască asupra greutăţilor pe care avea să le întâmpine în Ardeal, din necunoaşterea stării sociale de acolo. Anii ce urmară fură, de altfel, tot mai grei, atât pentru Ardeal, cât şi pentru fugarii din Ţara Românească, cei care treceau munţii, înmulţindu‑se pe la marginile lui.

Cu banii puşi deoparte, Zamfira dorea să ridice la Prislop – Silvaşu o mânăstire de zid, cu biserică închinată Sfântului Ion Bogoslov pe locul vechiului schit mâncat de ploi, după tipicul acelora moravo‑sârbeşti, aşa cum o menise cel dintâi ctitor – Nicodim – şi să se cheme pentru aceste lucrări meşteri de seamă, din Ardeal sau de peste hotare. La acest lucru numai bun era călugărul Eftimie, care se pricepea şi cunoştea cum se fac mânăstirile în Serbia, de unde venise. Supraveghetor al lucrărilor îl lăsară pe Ion, care fusese şi pietrar cândva. Se hotărî şi punerea pietrei fundamentale, la sfârşitul lunii aprilie, când vor putea fi de faţă şi cei chemaţi s‑o ridice. Ridicarea mânăstirii pe locul schitului de lemn al Sfântului Nicodim, având şi învoirea personală a regelui, cu ştampila regatului, pe care se grăbise s‑o ia din mâna cancelarului, a înviorat‑o mult pe Zamfira. Biserica se înălţa văzând cu ochii. Creştea în fiecare zi sub mâna meşterilor veniţi din ţara lui Eftimie şi Nicodim. Se arăta ochilor mândră ca şi cele din Moravia sârbească sau de la Vodiţa şi Tismana, din Ţara Muntenească. După terminarea bisericii, popa Eftimie puse să se sape în litere slavone pisania: „Această sfântă mânăstire, cu hramul Sf. Ion Bogoslov, s‑au zidit din temelie de blagocestiva doamnă Zamfira, fiica blagocestivului Domn Moisi Basarab din Bucureşti, la anul 7072 (1564)”.După ce sfârşi treburile mânăstireşti, rămânând doar terminarea zugrăvelii şi a stranelor arhiereşti, Zamfira se gândi şi la ea, căsătorindu‑se cu Istvan Kesserii , iar Mihály Csáky, care se trăgea dintr‑o familie de origine română, fu un naş darnic. Dar în Ardeal prigonirea românilor creştea cu atât mai mult cu cât se înverşunau mai tare să‑şi păstreze credinţa şi orânduirea Bisericii vechi. Prin zidirea şi faima Mânăstirii Silvaşului de la Prislop, multe voci se ridicară împotriva libertăţii pe care şi‑o luase domniţa valahă de a trece peste ordinele date de stăpânire, întărind credinţa românilor şi oprind reforma peste tot cuprinsul Ardealului. Toţi renegaţii ţipau că iobagii s‑au semeţit, că aleargă fără teamă la această mânăstire să‑şi boteze şi să‑şi cunune copiii.

Mănăstirea Zamfira, pictată de Nicolae Grigorescu

Zamfira nu numai că renunţă la idealul său, ci împreună cu călugării hotărî să întemeieze  o şcoală de cântăreţi, cu cântece slavone, în care primiră copii de iobagi, cărora le dădeau şi toată întreţinerea. Se mai gândi să mai înzestreze mânăstirea cu câteva loturi de pământ, ca s‑o facă în stare să se întreţină şi singură după moartea sa. Apoi ajută la cumpărarea unui Molitvelnic scris în limba română şi obţinu de la tânărul rege Ion Sigismund ordinul pentru ocrotirea Mânăstirii Silvaşului, care glăsuieşte astfel: „Se recunosc mânăstirii Prislop – Silvaşu drepturile căpătate pe vremea călugărului Nicodim de la regele Sigismund şi întărite de Ion Huniade. Vor umbla prin Ţara Românească, vânzând şi cumpărând ce le lipseşte; pe dânşii nu‑i vor privi hotărârile luate de dietele de la Turda, Sibiu şi Mediaş. Mânăstirea Silvaş va trebui să fie ocolită de preoţii calvinişti, iar românii care vor veni să se roage într‑însa să nu fie supăraţi sau prigoniţi în vreun fel de stăpânii şi preoţii lor”.Ca să aibă mai multă siguranţă că Mânăstirea Prislop nu va fi stoarsă şi prădată de avere după moartea sa, Zamfira o închină, cu toate averile ei, Mânăstirii Tismana din Ţara Românească. Mai bine zis, reînnoi această închinare făcută de Nicodim, care‑i pusese temelia. Având o stare materială excepţională şi urmând pilda urmaşilor săi din Ţara Românească, ctitori de lăcaşuri sfinţite, Zamfira rămâne o figură de seamă în istoria Prislopului, prin lucrările de rezidire, împodobire şi înzestrare plătite din averea sa.Ultima parte a vieţii şi‑a petrecut‑o la Prislop, unde a şi murit, în martie 1580, în etate de 54 de ani. A fost îngropată în pronaosul bisericii pe care a ctitorit‑o, în partea dreaptă. Peste mormânt i s‑a pus mai târziu o lespede funerară, frumos lucrată, având în partea superioară stema Ţării Româneşti, iar în partea de jos un lung epitaf în versuri, în limba latină. Cu prilejul restaurării din 1909, piatra funerară a fost zidită în peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, în partea dreaptă. De jur‑împrejurul  stemei Ţării Româneşti şi a epitafului se află o altă inscripţie, tot în limba latină, prin grija episcopului Ghenadie.

Mai târziu, poate episcopul şi mitropolitul Ioan de la Prislop sau Ioan Kesserii, fiul Zamfirei, sapă în zidul de la căpătâiul ei în marmură următorul epitaf latinesc (redat aici numai în traducere): „Vestita Zamfira, a voievodului Moise fiică, în acest pământ şi‑a pus spre odihnă trupul ei plăpând.. Mai întâi a închis ochii lui Kesserii ca soţie preadulce, apoi a devenit soţia ta, conte Niesovsski. Dacă‑i cercetezi neamul, nu s‑a văzut sub soare neam mai nobil pe pământul românesc de dincolo. Şi tatăl, şi moşul său au fost domnitori. Oricine ai fi tu, care vezi monumentul frumoasei Zamfira, zi: «Vrednică ai fost, Zamfira, de numele tău de safir!»”.Episcopul împărţi multe danii lăsate de Zamfira celor nevoiaşi, care o plânseră multă vreme. Cu refaceri ulterioare, biserica zidită de ea dăinuieşte până azi.Cu toate că domniţa Zamfira înzestrase mânăstirea cu moşii şi cu odoare, se pare că după moartea ei, fie din cauza unei administrări necorespunzătoare, fie din cauza unor abuzuri ale proprietarilor vecini, ea a sărăcit. Dar şi‑a recăpătat şi şi‑a sporit splendoarea datorită părintelui stareţ Arsenie Boca, pe drept considerat al treilea ctitor, şi datorită  actualei   administraţii, conduse de monahia Elena Pavelida Munteanu.

Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului
Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului
Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului
Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului,Hunedoara
Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului,Hunedoara
Domniţa Zamfira, ctitoriţa manastirii Prislop din tara Hategului,Hunedoara

Sursa – https://lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-anul-vii-nr-5-70-mai-2009/domnita-zamfira-ctitorita-prislopului/


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s